Iluzia perfecțiunii

Wow. Ce iluzie, câte iluzii de fapt. În încercarea permanentă de a fi perfectă realizez că este ca și cum m-aș da în continuu cu capul de același zid. De a luat și forma capului meu de atâta timp.

Din iluzia perfecțiunii vin și judecata, separarea, singurătatea. Ajungi să stai într-o supra-poziționare permanentă. Comparații peste comparații.. ajungem să credem că noi nu suntem buni, frumoși, inteligenți, iubitori, doar pentru că îi vedem pe alții care se arată mai mult..

Dar tu.. eu.. noi de ce nu ne arătăm cu totul? Pentru că e posibil să fim judecați, neacceptați și arătați cu degetul. Pentru că ni se pare că lumina noastră e prea micuță și fragilă și dacă suflă cineva în noi mai tare.. ne vom stinge.

Poate încă nu am acel curaj să fiu eu așa cum sunt mereu, însă știu că nici nu vreau să mă sting. Iluzia perfecțiunii… ucigașul creativității, asasinul vulnerabilității. Mă observ cum față de unele persoane fac tot posibilul să ascund anumite părți din mine.. pentru că mă gândesc că ele nu mă pot înțelege sau că mă vor judeca și considera.. “altfel”. Eu sunt altfel, dar cumva cu toții suntem.. unici. Da, cu totii blend de lumimă și întuneric.. dar suntem interconectați.
Mintea scăpată de sub control ne ține în iluzie, să nu cumva să ne amintim cine suntem de fapt. Să nu ne unim cumva, să nu ne iubim autentic, să nu fim ceea ce suntem.

Însă cultivând permanent un dialog interior, observând constant mediul exterior, gândurile predominante.. ne putem recăpăta puterea.

Azi simt că sunt gri, însă e pentru prima dată când nu încerc să fug de stare sau să mă forțez să fiu altfel. Eu asta sunt azi. Acum. Sunt. Vibrez.